Proverbia que dicuntur

super natura feminarum

fol. 111r

______________________________________________________________________________

157.

EStratute le femene     crede esser cortese,

Pur qe port ampla cota     e le manege tese

E mantelo de samito     de soto uair ao grisi;

Lo plusor qe se lauda,     e mençogna palese.

158.

PEr ben andar la femena     uestita et amantata,

Ancor per tuto questo     non e cortes trouata;

Et ancora lo rame     s'endaura per fiata,

E soto bela coutra     si sta causa malata.

159.

SI, cognosco le femene,     mai no m'enfido en ele;

De tute ai prouato     e de laide e de bele.

Non a si bel senblante     qe dentro no sea felle,

Plene d'ençegno e d'arte,     de trufe e de nouele.

160.

LE anere sta en lo flume     e talor en lo mare.

Cosí ben sa la picola     con la grande notare.

Plui e grieue la piçola     per çonçer e piiare

Qe non e una grande,     tante uolte sa fare.

161.

NO digano li omini:     «quest' e una çouencela;

Ben la poso enganare,     poco male sa ela».

Certo plui sa de uolte     qe nula rondolela,

E plui de nul truante     sa far la garbinela.

162.

SEgnori, entendeteme,     çascun nde prego e rogo:

L'amor de le poncele     non este miga çogo,

Mai pene crudeliseme,     qe arde plui de fogo;

Ke le lero proferte     no sta en uerasio logo.